Haydn, Mozart şi Beethoven, în interpretarea Orchestrei Filarmonicii „George Enescu“, condusă de Horia Andreescu

       Vineri, la Ateneul Român, de la ora 19.00, Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”, dirijată de Horia Andreescu, va avea în program lucrări de Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart şi Ludwig van Beethoven. Solistă în programul Mozart va fi pianista Mihaela Manea. Concertul a fost susţinut şi joi seară în Sala Mare a Ateneului Român, concertmaistrul de la aceste două concerte fiind Natalia Colotelo.

       Compusă în 1787, între ciclurile pariziene şi londoneze care aveau să-i întărească lui Haydnnotorietatea dar şi să-i umple buzunarele,Simfonia nr. 88 se remarcă prin detalii care astăzi pot părea minore, dar care au făcut furori în epocă. De exemplu, folosirea timpanilor şi a trompetelor în partea a doua, lentă.  (…) Contraste subite, treceri de la stilul galant melodic  la cel sofisticat polifonic, dialoguri delicate între instrumente soliste şi izbucniri viguroase în tutti, care capătă o tuşă ironică prin suspendarea seriozităţii în acelaşi orizont ludic caracteristic lui Haydn şi care îi asigură şi după mai bine de două secole priza la public”, apreciază muzicologul Mihai Cojocaru, în caietul program al Filarmonicii „George Enescu”.

      Concertul în re minor pentru pian şi orchestră, KV 466,  de Wolfgang Amadeus Mozart, este primul din cele două concerte scrise de Mozart într-o tonalitate minoră şi, în acelaşi timp, poate cel mai furtunos, mai intens şi mai sumbru în atmosferă şi expresivitate.  „Concertul în re minor etalează încă de la început un aer romantic, debutând cu un gest muzical orchestral fără o temă conturată, descris doar de atmosfera sumbră şi agitată a sincopelor care îl definesc. Intrarea pianului aduce cu sine plăcerea dialogului, o conversaţie când serioasă, când fermecătoare între solist şi orchestră, iar pianistul este pus în situaţia de a jongla între pasajele tehnic strălucitoare şi expresivitatea simplă a cantilenelor mozartiene.

Momentele pline de patos, de sumbră resemnare alternează cu cele în care discursul muzical se luminează. Partea a doua este o romanţă de o serenă cantabilitate, în care nu mai e de găsit agitaţia şi tumultul părţii întâi. Pianul deschide partea a treia a concertului, un final plin de ambiguităţi, de surprize, de asimetrii. Spre sfârşit, Mozart renunţă la tonalitatea minorului şi o înlocuieşte cu o concluzie în luminosul re major, ca o rază de soare ce ne trimite înapoi spre atmosfera prietenoasă de curte a concertelor anterioare”, punctează muzicologul Octavia-Anahid Dinulescu.